Maramureșenii, care secole de-a rândul și-au fost suficienți lor înșile pentru a-și lucra cu mâinile lor tot ce le trebuia, își împart azi meșterii în două mari categorii: de-o parte sunt “supraviețuitorii”, acei oameni rari care, în ciuda invaziei de produse industriale, încă își mai practică meseria, iar de cealaltă sunt “temerarii” – puținii tineri gata să învețe meșteșugurile populare, deși știu că ceea ce lucrează va ajunge mai degrabă în casele turiștilor, cu rost decorativ, decât în cele ale consătenilor lor. Dar chiar și așa, păstratul meșteșugurilor are, în Maramureș, mai mult fior spiritual decât prin alte părți, unde îndeletnicirile tradiționale s-au retras definitiv în paginile de monografie locală.
Lemnul și prelucrarea lui poartă în Maramureș, ca peste tot, semn masculin: dulgheritul, dogăritul, tâmplăria și drănițitul, toate legate de codrii din jur, erau de obicei trecute din generație în generație – sau, de multe ori, erau învățate prin ucenicie.
Dulgherii făceau din copacii aduși din pădure bârne și grinzi, diverse elemente necesare construcției caselor și anexelor din curte și, bineînțeles, vestitele porți maramureșene. Dogarii făceau, la rândul lor, butoaie, putini, găleți și alte vase trebuincioase în gospodărie. Tâmplarii erau cei care meștereau, din lemnul tăiat toamna, când era mai uscat, ușile și ferestrele, dușumelele, mobila. Iar drănițarii, din ce în ce mai rari astăzi, făceau – din bucăți de lemn de brad – dranița sau șindrila, care putea fi tăiată, după gust, dreaptă, ascuțită sau rotundă. Fiecare sat, se spune, avea dulgherii, dogarii, tâmplarii și drănițarii lui – gata să răspundă oricând nevoilor locului; dar cei mai mulți meșteri îi găseai, se știa asta, în Sârbi. În zilele noastre, cei mai mulți meșteri în lemn veți găsi în Budești și Breb.
Și-apoi mai erau, în fiecare sat, croitorii, care lucrau și ei pe bază de comandă, ba cei mai iscusiți primeau de lucru și de la oameni din satele din jur. Pentru că, spre deosebire de alte meleaguri, în Maramureșul istoric croitoria era o meserie îndeobște bărbătească: croitorii erau cei care coseau cojoacele, pieptarele și hainele de lână, dar și cioarecii – pantalonii – bărbaților; și tot ei aplicau ornamentația, lucru migălos, care cerea răbdare și multă pricepere. Înaintea sărbătorilor mari – Paștele, Crăciunul și Anul Nou – croitorii aveau perioadă de vârf, pentru că atunci își înoiau oamenii straiele.
Din treburile meșteșugărești femeile se ocupau – numai ele – de tors și de țesut, pe care-l învățaseră încă din copilărie; îl învățaseră acasă, de la mame și bunici, sau îl furaseră de la femeile cu care lucrau laolaltă la șezători. Tot în copilărie învățau fetele și obiceiurile lucrului – micile ritualuri menite să alunge spiritele rele, rânduielile nescrise și sărbătorile în care a toarce, a țese și a coase erau lăsate la o parte, făcând loc rugăciunii și mersului la biserică.
Printre îndatoririle de mare mândrie ale femeii maramureșene, dincolo de tors și țesut, era acea de a-și înveșmânta bărbatul în straie potrivite anotimpului – iar munca la ele dădea, în sine, ritm vieții de familie.
Întâi erau cămeșile, cu multă artă – și multă grijă – lucrate; în vremuri străvechi cămeșile erau din pânză de cânepă, care mai apoi a fost înlocuită cu bumbac ori cu in. La sfârșit de vară, femeile recoltau cânepa, apoi toamna o prelucrau și toată iarna migăleau broderii, așa încât în primăvară, înainte de Paște, când abia de era ieșită iarba de sub zăpadă, fiecare bărbat din casă să aibă – așa cum cerea rânduiala – două rânduri de cămeși. Odată terminate cămeșile, femeile începeau – încă din primăvară, după tunsul oilor – lucrul hainelor de lână, să fie gata când avea să vină frigul.
Și tot femeile erau cele care făceau, în același timp, lucruri trebuincioase în casă – cergi, covoare, ciorapi, traiste. Vrednică era femeia pricepută și îndemânatică; stângăcia și lucrul neîngrijit erau rușine mare, ba chiar prilej de vorbe șfichiuitoare spuse de “gura satului”.
Așa se făceau, în alte vremuri, straiele de fiecare zi ale maramureșenilor; cele pe care azi le numim cu toții “port popular” – și care în mod tradițional e alcătuit din cămeșă, pieptar (un fel de vestă – de culoare albă la seniori și neagră/bicoloră la tineri), cioareci (pantalonii, în cazul bărbaților) sau sugna (fusta înflorată, în cazul femeilor), sau poale de culoare albă peste care acestea își treceau zadia (acea piesă dreptunghiulară din lână, specifică Maramureșului, pe care o știți cu siguranță din fotografii – în care se îmbină, alternativ, dungi orizontale negre și roșii). Și în final, “portul popular” se încheia cu încălțămintea: o pereche de opinci trainice, meșterite din piele de vită – sau, mai nou, din cauciuc.